Cufărul cu amintiri | #2



         Vi s-a întâmplat vreodată să vi se înfunde nasul, chiar dacă nu sunteți răciți? Ei bine, așa am fost eu azi și cred că așa va fi toată săptămâna. E atât de cald, încât abia mai pot respira. Mi-a fost dor de România, dar de călduri, nu prea. Serios, nu bate deloc vântul, până și seara e cald. Cred că mă voi băga în congelator
     Cu toate că am ajuns alaltăieri în țară, acasă, foarte obosită, încercând să îmi imaginez că sunt în Alaska, nu în România, unde la soare sunt peste 40 de grade, plină de transpirație pe spate și pe față, am decis să scriu pentru că mi-a fost dor să vă mai povestesc câte ceva, nu doar despre cărți și muzică și oricum tot vă voi plictisi . Mi-a fost dor de tot ce se numește casă, muzică, citit și vorbit cu orele cu persoane care împărtășesc atâtea în comun cu mine. Prindeam dorul de soarele nostru, cățelușul care mă așteaptă acasă, fericit, dând din coadă și, desigur, pianul meu, care mi-a cam dus lipsa... Am stat 12 zile și din asta am învățat că niciodată nu voi sta departe de casă mai mult de 12 zile. Bine, atunci când e vorba de circumstanțe, nu mai e nicio vorbă.
   
     Anul trecut am mai scris o postare de genul, când am fost la Brașov. Și sincer, chiar aș vrea să vă împărtășesc și vouă amintirile care sunt păstrate cu grijă în sufletul meu, niște amintiri care m-au făcut să mă întreb de multe ori dacă lumea e chiar atât de rea, sau să mă bucur amintindu-mi de cele întâmplate, sau să retrăiesc unele momente pe care cu greu le poți uita. Acele momente care te vor bântui până le vei povesti copiilor, nepoților și strănepoților. Atunci când auzi o melodie și instinctiv îți apar în minte frânturi din cele întâmplate. Din cele mai zbuciumate emoții și trăiri.

     Într-o duminică, într-un iulie de care îmi va fi dor și de care voi mai avea parte abia la anul, am plecat spre Franța, Paris, încărcată cu întrebări, sentimente și foarte multă curiozitate. Vreau să spun că a fost primul meu zbor cu avionul și nu, nu mi-a fost frică. Cu atâtea cazuri care au fost date pe la știri, nu am fost speriată. Oricum, astfel de lucruri se întâmplă atât de rar, încât am și uitat când am auzit ultima dată despre un accident de avion. Normal că oamenii de gândesc și la siguranța altora, dar mai ales, a lor, așa că sunt sigură că fac tot posibilul ca să păstreze viețile unor suflete în siguranță.


     Cu toate acestea, am avut puține emoții. Dar nu într-un sens rău. Ci abia așteptam să mă aflu la acei mii de metri înălțime, să văd mai clar totul decât vede Google Maps-ul și să mă bucur de tabloul pe care îl oferă călătoria. Când am mers spre Paris, zborul mi s-a părut atât de lung, încât credeam că au trecut zece ore, nu două ore și un sfert. Am încercat să fac tot posibilul ca timpul să treacă mai repede: citeam, mă uitam pe geam (și cel mai des se afla doar o pătură albă pe care o puteai tăia cu un cuțit), povesteam cu mama mea și încercam să dorm. Am și ațipit la un moment dat și m-am trezit cu o sperietură, ca atunci când te trezești brusc și nu știi unde te afli, ce cauți acolo.


   
Am ajuns cu bine și abia așteptam ca ziua următoare să începem abia așteptata balade. Prima dată am vizitat Muzeul Luvru. Însă doar pe dinafară pentru că era o coadă imensă, se apropia și ploaia, așa că turiștii abia așteptau să intre și să fie feriți de ploaie. Am zis că mergem în altă zi, pentru că aveam destule. Totuși, am făcut poze și cu o fâșie de raze, și cu puțină ploaie.
     Prima impresie pe care am avut-o despre Luvru nu a lăsat de așteptat. Mă plimbam uimită printre pavilioane, încercam să-mi întipăresc în minte toate acele forme, toată grădina fastuoasă, sculpturile de pe coloane și arcadele. Piramida din curtea Luvrului dă un contrast aparte peisajului clasic, e într-un stil modern și arată minunat luminată seara, chiar dacă am văzut-o așa doar în poze. Ar fi fost minunat să reușim să o vedem și luminată, însă de la Luvru până unde stăteam noi era destul de mult de mers, așa că ne-am axat să vizităm cât mai multe locuri.



     În Paris am fost și cu metroul. Cred că a devenit mijlocul meu de transport preferat. Abia aștept următoarea ocazie în care voi putea călători din nou. E atât de plăcut, mă simțeam atât de liniștită, încât îmi venea somnul. Ceea ce m-a impresionat foarte mult la parizieni e faptul că unii își iau câte o carte cu ei și, pe drumul spre casă sau spre serviciu, citesc. Nu contează dacă au de mers doar două stații, nimic nu îi oprește. Mi-a plăcut foarte mult, cred că de aceea m-am apropiat mai mult de Paris. Au niște cititori înrăiți, librăriile sunt superbe, pline de oameni minunați.

     În străinătate, totul e foarte diferit față de țara unde ai fost crescut, unde te-ai obișnuit, unde trăiți în fiecare an aceleași obiceiuri, tradiții. Nu e același sentiment pe care îl ai când ajungi acolo, frânt de oboseală, cu dureri de picioare, și te odihnești. Simțeam o apăsare a sufletului, că nu mă simt acasă, nu sunt obișnuită cu locul, că nu dorm pe perna mea. De multe ori mă trezeam brusc, noaptea, și mă întrebam unde, când și cine m-a adus aici. E ciudat să fii departe de casă, chiar pentru două zile sau pentru două săptămâni. Când mă plimbam pe străzile Parisului, mă gândeam cu nostalgie la casă și abia așteptam ziua în care voi ajunge acasă, unde sunt primită cu brațele deschise, un loc unde cu adevărat mă simt eu, româncă, în largul meu. Știu că toți tinerii care termină liceul abia așteaptă să facă facultatea în străinătate, să se mute și să scape de țara asta. Eu, vă spun sincer, nu îmi doresc asta. Voi călători, desigur, și în alte țări, dar cu prilejuri, când e vacanță. Eu îmi doresc să termin liceul și facultatea în România. Să trăiesc până voi îmbătrâni aici, lângă mama mea, atât de bătrână, care i-a veghat pe toți copiii ei, s-a întristat când aceștia plecau și nu își mai aduceau aminte de ea.


     Cu toate acestea, din punctul de vedere al turistului, e frumos să vizitezi alte țări. Am admirat Parisul de la primul pas pe care l-am făcut pe străzile și printre clădirile lui, mi-am hrănit ochii, sufletul și memoria cu imagini de pe podurile Senei, Palatul Versailles, Catedrala Notre Dame, Bazilica Sacré-Cœur, Turnul Eiffel, cea mai renumită atracție turistică. Nici nu îmi vine să cred! Mă credeți că, de când eram mică, îmi doream să ajung la Paris? Nici nu mă gândeam că într-o zi, atât de devreme, voi putea ajunge în capitala atât de veche a Franței, unde s-au întâmplat atâtea în istorie, unde au trăit mari personalități, dar mai ales, am început să iubesc totul despre Franța când am citit seria Cavalerii Pardaillan, seria mea de suflet, unde totul se întâmpla în Paris. 

     Oamenii de aici sunt foarte simpatici, drăguți, obișnuiți cu vizitatorii și dornici să ajute pe cei care nu știu prea bine împrejurimile și au nevoie de puțin ajutor. Au fost foarte amabili unii locuitori ai orașului, când noi le spuneam ceva într-o franceză învățată doar din cărți, ei ne întrebau cu bunăvoință dacă vorbim engleza. Cum în engleză ne descurcam mai bine, așa am reușit să înțelegem ceea ce doreau ei să ne spună. Pe toți i-am văzut cu zâmbetul pe buze când le mulțumeam.

     A fost un loc în care, dacă nu îl vizitam, plecam cu sufletul neîmpăcat spre casă. E vorba despre Opera Garnier! E atât de splendidă, plină de eleganță, mândrie și veselă, parcă zâmbea când mi-am aruncat privirea spre ea. Concerte, opere, balet, atât de multă cultură, bucurie și oameni cărora le place frumosul! Îmi pare nespus de rău că atunci când am ajuns la ea era deja târziu și s-a închis, dar data viitoare va fi primul lucru pe care îl voi face, voi vizita interiorul ei.



 




      Știu un singur lucru: că am plecat cu dor de casă mai bogată decât atunci când am venit. Mi-am îmbogățit inima și trupul. Mă bucur enorm că am avut prilejul de a vizita un oraș care ne-a lăsat în spate o întreagă poveste care trebuie citită doar așa: aflându-te și simțindu-te acolo cu toată ființa ta. 🙂

Piramida Muzeului Luvru



Hotel de Ville (Primăria)
Place de la Concorde
Palatul Royal




     
     Voi cu ce călătorii v-ați încântat? Dar ce ați mai citit? Apropo, în aceste aproape două săptămâni cât am lipsit atât pe blog, cât și pe bookstagram, am citit doar o singură carte. Hehe, am avut ceva de mers ca să vizităm! Oricum, sper să revin cât de curând cu recenzii. Acum am început  să citesc Cișmigiu&Comp. de Grigore Băjenaru și până acum am râs cam la toate întâmplările. Sunt curioasă ce năzdrăvănii vor mai face Popescu și colegii lui neastâmpărați!

     Lecturi și călătorii frumoase! 💗💕


Comentarii

  1. Cat de frumos ai povestit, Daria :) Imi faci asa un dor de ducă.
    Mie nu mi se face asa usor dor de casa ca tie, haha. Dar la facultate tot aici am ramas fara umbra de regret.
    Si la noi la metrou e cam tot așa. Cel puțin in București, mereu găsești o persoana cu o carte in mana.
    Ma bucur ca ai avut o vacanta frumoasa si ai vizitat niste locuri superbe :) Bine ai revenit acasa!

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Mă bucur mult că ai citit cu plăcere ce am scris!
      Ce bine că mai avem şi noi români care citesc.
      Deh, o să fiu şi eu la facultate, atunci chiar că voi sta departe de casă, dar până atunci să mă mai bucur de anii care urmează la şcoală şi la liceu. ^-^
      Mulțumesc! ❤

      Ștergere
  2. Uau, cred că a fost incredibil să vizitezi țara despre care auzim mereu la orele de franceză și nu numai, despre care citim/o vedem prin cărți și filme. Sunt de părere că ne apreciem casa mai mult când suntem departe de ea, dar călătoriile ne dezvoltă simțul aventurii.

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. A fost chiar un sentiment minunat când m-am aflat acolo. Mai ales că iubesc să călătoresc, să cunosc lume nouă şi mereu îmi aduceam aminte despre lucrurile pe care le-am învățat la istorie şi le-am citit în cărți.
      Îți doresc lecturi frumoase! ❤

      Ștergere
  3. Ah, ce frumos, mulțumim că ne-ai dus și pe noi puțin în Paris, chiar dacă doar cu gândul! Mă bucur tare mult pentru tine că ai ajuns acolo, mie una mi se pare un loc elegant și care impune atâta respect. Adevărul e că, oricât de mult ți-ar plăcea să călătorești, cred că la un moment dat tot ți se face dor de casă. Nu neapărat pentru că nu te-ai simți bine acolo unde ești, ci pur și simplu simți nevoia de sentimentul ăla de "acasă".

    Sper să îți rămână bine întipărite în minte și în suflet toate momentele frumoase pe care le-ai petrecut acolo, pupicei! *.*

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Daa, nici nu știi ce fericită am fost când am ajuns acasă. Chiar și în aeroport, cel din Cluj-Napoca, îmi ziceam ,,Da, sunt acasă, am ajuns!”. Dar a fost o experiență plăcută, superbă, mai ales că îmi aminteam de tot ce am citit despre Franța și locurile prin care am fost. Am citit seria cu acei cavaleri Pardaillan pe care o menționez de fiecare dată când aud sau spun ceva despre Paris. A fost minunată, mai ales că îmi reaminteam străzile pe care le descria autorul și... emoții, amintiri!

      Te pup, Roxi! ♥

      Ștergere

Trimiteți un comentariu