luni, 30 ianuarie 2017

„Oscar și Tanti Roz” de Eric-Emmanuel Schmitt - Recenzie

 Titlu: Oscar și Tanti Roz

  Autor: Eric-Emmanuel Schmitt


  Număr de pagini: 112


  Anul apariției: 2002


   Editura: Humanitas

       
           Prefața:

     Oscar are zece ani si traieste intr-un spital. Chiar daca nimeni nu are curajul sa i-o spuna in fata, baiatul, bolnav de leucemie, stie ca va muri, iar razboiul lui impotriva tuturor izbucneste inocent, patimas si deznadajduit. Singura care-i intra in voie este Tanti Roz, o infirmiera batrana, neintrecuta in nascocit povesti moderne, adevarate lectii de viata, in care nici binele, nici raul nu sunt absolute si nimic nu e asa cum pare la prima vedere. Ea ii da copilului ideea sa traiasca fiecare zi ca si cum ar fi zece ani si-l invata sa-i scrie epistole lui Dumnezeu ca sa se simta mai putin singur. Cu Tanti Roz pe post de ghid intr-o viata traita fast-forward, Oscar parcurge, printre rasete si lacrimi, itinerarul emotionant al tuturor varstelor si experientelor umane imbogatite de imaginatia lui, care umple spatiile albe si imbraca realitatea in vesmantul miracolului. Astfel, baiatul ajunge sa-si traiasca adolescenta alaturi de prieteni, sa se indragosteasca la tinerete, sa se casatoreasca la maturitate cu prima iubire, sa o piarda si, in cele din urma, sa regaseasca dragostea la apusul unei vieti ca o lumanare care arde la ambele capete.

     Oscar și Tanti Roz este o carte specială, unică, scrisă diferit, cu o atmosferă aparte și cu niște trăiri pe care nimeni nu le va uita vreodată, citind-o.

    Am citit această carte foarte repede, terminând-o doar într-o oră. Voiam mai multe pagini, îmi venea să citesc mai lent ca să nu o termin atât de repede. Îmi era greu să mă despart de o așa carte fascinantă și sensibilă. Dar, până la urmă, am acceptat ideea și am citit în continuare, dornică să aflu ce se va întâmpla cu acțiunea și cu personajele.

    Acțiunea este plasată în jurul unui băiețel de zece ani, care are leucemie și stă internat într-un spital. Părinții lui îl iubesc și vin să-l viziteze, îngrijorați, de altfel, de soarta lui. Tanti Roz e o asistentă care se ocupă de îngrijirea băiatului. Aceasta i-a devenit lui Oscar foarte dragă, iar Tanti Roz îl iubea ca pe propriul său copil. Ea îl îngrijea, vorbeau, se distrau și se ajutau unul pe celălalt. Ea e o femeie grijulie, iubitoare, prietenoasă și luminoasă, ceea ce m-a făcut să citesc micuțul roman cu și mai mult nesaț și să îndrăgesc fiecare cuvânt spus de ea.

    Oscar se simțea singur. Asistenta i-a propus să-i scrie lui Dumnezeu scrisori, să vorbească cu el. Băiatul, foarte încurcat și nedumerit, a început să-i scrie. Se întreba într-una, nerăbdător, dacă acesta îi va răspunde vreodată. Conținutul scrisorilor era foarte drăguț, plin de candoare și inocență. Oscar îi scria lui Dumnezeu ca și cum ar fi vorbit cu un prieten.


Aşa se face că am nimerit în debaraua cu mături unde mi-am petrecut toată dimineaţa deoarece, lucru pe care tu poate nu-l ştii, dragă Dumnezeu, debaralele cu mături se deschid deafară, dar nu şi dinăuntru, de parcă oamenii s-ar teme ca nu cumva măturile, găleţile şi cârpele de şters pe jos să-şi ia tălpăşiţa peste noapte.”


   
     Cartea aceasta este tristă, v-o spun de la început. Pe tot parcursul citirii ei, îmi spuneam că trebuie să mă bucur de clipele fericite alături de personaje, să simt fericirea și lumina din sufletul lor. Nu vreau să întristez atmosfera, dar mai ales recenzia, pentru că mie îmi place să fac numai recenzii pozitive. Dar această carte combină atât de frumos tristețea cu bucuria! Le îmbină într-un mod în care cititorul nici nu-și dă seama, e prins în mreaja acțiunii și a sentimentelor trăite. Dar dacă e o carte mai tristă, nu înseamnă că nu v-o recomand. E un roman cu o poveste profundă și sensibilă, care îți intră până în adâncul inimii.

     La doar zece ani, Oscar a trăit sentimente și emoții atât de mature și profunde, încât adolescența și maturitatea au intrat în sufletul lui. A trăi momente sensibile, uluitoare, a simțit dragostea. S-a îndrăgostit de o fată pe nume Peggy Blue. Ea avea pielea albastră din cauza unei boli de sânge. Cu toate acestea, eroul nostru o considera o ființă minunată și superbă. Erau foarte apropiați, iar aceștia au trăit, copii mici fiind, momente speciale și fericite. Ambii conștientizau că sunt bolnavi, așa că profitau de clipele care le-au mai rămas pentru a fi împreună și pentru a se iubi. Aceste părți au dat cărții o atmsferă caldă și protectoare, ceea ce am admirat și mi-a plăcut.

Se face aceeaşi greşeală şi în ceea ce priveşte viaţa. Uităm că este fragilă, gingaşă, efemeră. Ne comportăm cu toţii de parcă-am fi nemuritori.

     Oscar ne oferă o lecție adevărată de viață. El știe că va muri, dar acest lucru nu îl înspăimântă și nu se plânge de el. El trăiește în continuare cu gândul că e un băiat normal, că e fericit și nimeni nu-l oprește din a se distra și a se bucura de viață. Se distrează cu prietenii din spital, face năzbâtii, zâmbește și, atunci, inima lui e plină de veselie și căldură. El e întruchiparea omului. Sau, mă rog, cum ar trebui să fie un om, cum să gândească. Trebuie să fim fericiți și să mulțumim lui Dumnezeu pentru viața pe care ne-a dăruit-o.

     Relația Oscar - Tanti Roz este specială, unică. Momentele în care aceștia vorbeau și femeia îi dădea sfaturi, îmi umpleau sufletul de nostalgie, dar mă bucuram că băiatul a avut parte de o prietenă adevărată, care îl iubea și îl ajuta. Unele replici m-au amuzat teribil, făcându-mă să-mi apară un zâmbet cald pe față. Aceste clipe îmi oferau o atmosferă veselă, calmă, iubitoare. Simțeam că eram alături de ei, povestind și ascultându-le cuvintele și gândurile.

     Oscar și Tanti Roz mi-a dăruit multe lucruri pe care le voi păstra pe vecie în suflet. E genul de carte care ți se lipește de suflet, îți intră în adâncul inimii și se cuibărește acolo, stând pentru o eternitate. Exact așa vreau să se întâmple. N-am să uit sentimentele pe care le-am trăit citind acest roman. Sunt niște emoții unice pe care le întâlnești la o carte fabuloasă, care te emoționează până la lacrimi. 



     Nu am să scriu mai multe pentru că nu vreau să vă dezvălui tot ce se întâmplă. Vreau să citiți și să nu vă gândiți la ce am spus eu. Să aveți propriile voastre gânduri și sentimente. Să trăiți unic, în felul vostru, cartea. Sper că v-am convins și aștept cu drag o părere. Sunt curioasă câți dintre voi au citit-o sau își doresc. 😇

RATING:



     Vă doresc lectură plăcută! ♥

   
Daria M.


          Citate:

  • „ (...) privește lumea în fiecare zi ca și cum ai vedea-o pentru întâia oară.
  • „ Boala face parte din mine. De ce trebuie să se poarte altfel numai fiindcă sunt bolnav? Nu ştiu să iubească decât un Oscar sănătos?
  • „ Există două feluri de suferinţă – cea fizică şi cea morală. Suferinţa fizică o înduri, pe cea morală ţi-o alegi.



miercuri, 25 ianuarie 2017

This or That Book Tag

         Salut!



     Încep prin a-mi cere scuze pentru absența de pe blog, dar în perioada în care nu am mai postat, am fost foarte ocupată cu școala și cu exersatul la pian, ceea ce m-a făcut să nu mai am timp de alte lucruri. Și cititul merge puțin cam greu, am citit abia trei cărți de când a început anul, dar sper să mă redresez după ziua de mâine. Pfiu, mâine am examen la pian. Totul va fi bine, nu?
     Am zis să fac acest tag pentru a nu părea un blog părăsit, uitat de lume. 😄
     Am primit un tag foarte simpatic de la Alina de pe blogul Din dragoste pentru cărți. Îi mulțumesc din suflet!
   
          Reguli: trebuie respectate?
  •  Menționează creatorul tag-ului (?)
  • Menționează blogger-ul care ți-a transmis ție tag-ul
  • Alege o opține din cele de mai jos ??
  • Dă tag altor 5 persoane pentru a realiza acest tag.
      
          Preferi cititul în pat sau în alt loc?

     Ador să citesc în pat, e cel mai confortabil lor pentru citit. Însă, pot citi oriunde. Îmi duc cartea cu mine la școală și e plăcut în mașină, dar nu când aceasta e în mișcare.


          Gustări dulci sau gustări sărate?

     Nu am obiceiul să mănânc în timp ce citesc. Nu vreau să murdăresc cărțile. Prefer să beau un ceai care să mă încălzească.


          Trilogii sau serii alcătuite din mai multe volume?

     Am citit o singură serie formată din 11 volume, seria Cavalerii Pardaillan de Michel Zévaco. Mi-a plăcut foarte mult seria, am avut parte de un suspans special, dar... aș prefera trilogiile, care sunt mult mai scurte și nu îți ia așa mult timp să le citești. 


         Narațiune la persoana I sau la persoana a III-a?

     Prefer narațiunea la persoana a III-a deoarece autorul învăluie toată cartea și descrie sentimentele fiecărui personaj. Te poți integra mult mai ușor în poveste și poți afla mai multe despre personaje.


          Citire în cursul nopții sau în cursul dimineții?

     Dacă citesc seara, oricât de trează aș fi, pe parcurs mi se face somn, încep să mi se lipească ochii și să nu mai văd clar. Așa că voi alege dimineața, când sunt plină de energie și lumina este naturală.


          Librărie sau bibliotecă?

     Voi alege librăria deoarece îmi place să am propriile mele cărți. Bineînțeles, mai împrumut cărți de bibliotecă, dar nu atât de des.


          Cărți care îți provoacă râsul sau cărți care te fac să plângi?

     Am citit multe cărți triste care m-au emoționat până la lacrimi și au fost printre preferatele mele, dar mai mult prefer cărțile cu o atmosferă veselă și deschisă, care să-mi aducă un zâmbet pe buze.


         Coprtă albă sau copertă neagră?

     Uff, aici nu pot alege. Am citit seria cu Minerva Tudovan de la editura Nemira scrisă de Rodica Ojog - Brașoveanu și coperțile sunt chiar sugestive, având coperta neagră. Îmi plac și cele de la Polirom, cum a spus și Alina, cele de la Top 10+.


         Roman psihologic sau roman de acțiune?

     Hahah, chiar ieri m-am apucat de un roman psihologic doar ca să clarific câteva lucruri, dar nu pare genul meu. Se citește mai greu, trebuie să reflectezi asupra celor scrise. Aleg romanul de acțiune pentru că e o carte care te ține cu adevărat în suspans, are mister și aventură.


      Îi mulțumesc încă o dată Alinei pentru șansa de a răspunde la aceste întrebări frumoase. Mi-a făcut plăcere să răspund la ele și m-au relaxat.

     Invit cu drag pe oricine să facă acestă „leapșă” relaxantă și... puțin dificilă! 😃

 
         Să ne citim cu bine!


Daria M.

marți, 3 ianuarie 2017

„Printre tonuri cenușii” de Ruta Sepetys - Recenzie

 Titlu: Printre tonuri cenușii


  Autor: Ruta Sepetys


  Număr de pagini: 320



  Anul apariției: 2011


  Editura: Epica


                Prefața:

     V-ați întrebat vreodată cât valorează o viață de om? În dimineața aceea, viața fratelui meu a valorat cât un ceas de buzunar.
Lituania, iunie 1941: Lina, o adolescentă de cincisprezece ani, fiică de rector universitar, se pregătește să urmeze din toamnă cursurile Școlii de Arte din Vilnius, și așteaptă cu nerăbdare vacanța de vară de dinainte. Dar, într-o noapte, bubuituri amenințătoare se aud la ușă, iar din acel moment viața ei și a familiei ei se schimbă pentru totdeauna. Poliția secretă sovietică, NKVD, îi arestează pe Lina, pe mama ei și pe frățiorul ei mai mic. Cei trei sunt evacuați din căminul lor și târâți în vagoane de transportat vite, descoperind curând că destinația lor era Siberia. Despărțită de tată, Lina încearcă să strecoare indicii în desenele ei, pe care reușește să le expedieze în secret, din mână în mână, sperând să ajungă în lagărul unde este el încarcerat. În această sfâșietoare și tragică poveste, Lina se luptă cu disperare pentru viața ei și a celor apropiați, cu singura armă de care dispune: iubirea. Dar oare iubirea este de ajuns ca s-o țină în viață?
     Printre tonuri cenușii e o carte sfâșietoare. Nu o poate citi oricine. Trebuie să ai un suflet tare și să încerci să nu plângi ca să poți da paginile mai departe, ca să poți citi. E o carte tragică despre puterea iubirii și forța supraviețuirii care trebuie citită!

     Aceasta este prima carte pe care o citesc de la editura Epica. Mi-a întrecut toate așteptările. După ce am citit-o, mi-am pus mult mai multe cărți de la această editură pe wish list. Abia aștept să-mi achiziționez și altele, toate au un subiect genial și îmi stârnesc interesul.

     Printre tonuri cenușii o are ca protagonistă pe Lina, o adolescentă cu visuri și planuri mărețe. O fată simplă, creativă, isteață, care a fost acceptată la școala pe care voia să o urmeze. Școala de Artă din Vilnius. 
     Totul pare frumos și normal. Ea vrea să devină o mare artistă, desenează, visează. Însă... speranțele i-au fost spulberate de către NKDV-iștii care i-au arestat. Familia ei, Jonas și Elena, mama ei, au fost obligați să se urce în tren pentru a-i duce spre o destinație necunoscută. Erau speriați, nu știau ce se va întâmpla cu soarta lor, cu destinul lor. Aceste clipe erau îngrozitoare atât pentru ei, cât și pentru mine. Aglomerația, cuvintele, izul, totul se simțea și era descris atât de clar, încât simțeam că sunt alături de ei, de oamenii care sufereau și se ajutau la nevoie.

     Sincer, îmi era dor să citesc ceva din timpul războiului. Să simt pe pielea mea și în sufletul meu suferințele la care erau predispuși acei oameni nevinovați, care luptau pentru a supraviețui. O lume în care fericirea se împletește cu durerea, o lume în care fericirea era o poveste, un basm, ceva vremelnic. Îmi plăceau nespus de mult momentele în care se adunau și povesteau despre fericirea demult trecută. Se bucurau de amintirile care erau atât de departe de ei!

     Cel mai dureros sentiment pentru ei a fost acela că nu știau unde îi vor duce. Ei călătoreau în acea mizerie din trenurile pentru animale, erau înghesuiți de abia mai puteau respira. Erau trimiși să lucreze pentru ofițerii sovietici. În schimb, ei nu primeau aproape nimic. Decât o bucată de pâine. A fost o cruzime pentru ei. Acei ofițeri, NKDV-iștii, erau atât de duri, fără puțină milă! Omorau atâția oameni nevinovați, care plângeau pentru soarta și destinul lor! Cu toate acestea, ei luptau pentru viață și mai aveau un licăr de speranță că totul va fi bine.


     Acele lagăre erau un adevărat calvar. Oamenii munceau pentru a-și primi bucățica de pâine, se zbăteau pentru asta. Făceau orice pentru a mânca, chiar furau de la ofițeri.

    Am citit cu mult nesaț momentele în care fericirea era prezentă. Mă îndemnau să uit de toate chinurile pe care le-am citit înainte, să zâmbesc și să mă bucur de acele clipe binecuvântate alături de personaje.

    Simțul umorului, a remarcat mama, cu ochii umeziți de lacrimi de cât râsese. Nu pot să ni-l ia, așa-i?
     
     Lina a făcut cunoștință cu un băiat pe nume Andrius. Băiatul care a ajutat-o în cele mai grele momente, a fost alături de ea și, din faptul că au petrecut atât de mult timp împreună, între ei doi s-a aprins scânteia iubirii. Citind aceste momente, îmi dansau fluturi în stomac și mă bucuram de clipele în care ei erau fericiți.

          Avea nasul rece. Avea buzele calde și pielea îi mirosea a curat. Am simțit cum mi se zbăteau fluturi în stomac.
   
     Ofițerii NKVD erau niște oameni cruzi și neomenoși. Nu suportam să mai citesc că ei făceau atâtea lucruri urâte și josnice! Nu-mi plăcea cum îi trata pe săracii oameni care munceau, trudeau pentru ei. Măcar cu un zâmbet sau un Bună dimineața le-ar fi făcut ziua mai fericită ființelor care se străduiau ca totul să fie bine pentru ei. Dar nu. Ei își băteau joc de lituanieni, îi luau peste picior și ucideau fără milă, fără puțin suflet. În unii soldați chiar aveam un dram de speranță. Mă gândeam că poate vor ajuta cu ceva. Însă, din păcate, nu. O cruzime fără cuvinte. Citat nu pot să vă dau pentru că veți fi prea supefiați.

     În schimb, mă bucuram mult de micile povești pe care autoarea le punea la sfârșit de capitol sau la mijlocul lui. Amintiri care s-au întâmplat într-un trecut nu prea îndepărtat, dar pentru ei era o veșnicie.
     Sufletul Linei, al fratelui ei și al mamei ei erau pline de nădejde. Voiau să-și găsească tatăl. Să sufere împreună cu el. Lina făcea desene pentru el, în nădejdea că vor ajunge la tatăl lui și își va găsi familia. Aceste clipe erau atât de înduioșătoare!


     M-a uimit faptul că personajele evoluau, nu se plângeau și munceau în continuare. Autoarea a colorat într-un mod armonios toate personajele. A dat contur personalității și sufletului fiecăruia, ceea ce m-a făcut să mă bucur și să citesc cu și mai mare drag și poftă cartea.

     Unul dintre personajele care au dat esență cărții este bărbatul cu chelie, numit Stalas. El era un bărbat care de la început a vrut să se sinucidă, aruncându-se din camion. Și-a rupt piciorul. Pe tot parcursul cărții, acesta se plânge că-l doare piciorul și toată lumea trebuia să sară în sus ca să-l ajute. E un personaj capricios, cu multă ironie în el, și chiar în cele mai tragice momente, el se trezea să dea o replică ironică, dar cu un amuzament aparte. Și, bineînțeles, nimeni nu îl băga în seamă.

-AU!
Bărbatul cu chelie m-a plesnit peste picior.
-Ai grijă fetițo! Mai aveai puțin și mă călcai.

     Autoarea, Ruta Sepetys, are un fel unic de a relata și de a descrie totul, de a face cititorul să se bucure, să se îndurereze sau să fie alături de personaje. Ea m-a introdus într-o lume diferită, o poveste care mi-a zdrobit sufletul în mii de bucățele, dar m-a făcut fericită cu ajutorul momentelor uimitoare descrise cu o naturalețe aparte.




       Îi mulțumesc din suflet autoarei că mi-a oferit șansa de a citi deosebita carte, dar și editurii, care a fost binevoitoare să-mi trimită cartea în urma unui concurs. Thank you!


RATING: 


          
         Citate:

  • O mică geană aurie și-a făcut apariția printre tonurile cenușii de la orizont.
  • Cu ce aș mai fi rămas dacă le-aș fi cedat lor și respectul meu de sine?
           Să ne citim cu bine!

  Daria.

Follow Us @soratemplates