marți, 29 august 2017

„Un băiat pe lista lui Schindler” de Leon Leyson - Recenzie

 Titlu: Un băiat pe lista lui Schindler

  Autor: Leon Leyson

  Număr de pagini: 239

  Editura: Rao




   Un băiat pe lista lui Schindler este cartea care m-a făcut să mă întreb dacă mai existau în acea perioadă oameni cu un suflet atât de bun precum cel al lui Schindler.





     Astăzi am decis să scriu despre această carte. Despre momentele și emoțiile pe care le-am trăit o dată cu personajele, împreună și alături de ele.


     A fost atât de impresionant pentru mine faptul că autorul a trăit acelui calvar din zilele trecute! Îmi place orice carte legată de războaie, mai ales din cele din Al Doilea Război Mondial, când lumea parcă a atins apogeul durerii, tristeții și mândriei. O lume în care puțini își mai știau viitorul, imaginându-și o prăpastie imensă fără sfârșit. Un abis în care sufletul e aruncat și nu mai are cale de scăpare. Să știi că nu-i mai poți întâlni pe cei dragi, ori de câte ori te gândești la ei. Nu mai sunt lângă tine, smulși de lângă inima și trupul tău. Nu le mai poți auzi vocea și râsul într-o dimineață însorită de sâmbătă. De fiecare dată te întrebi dacă ceea ce ți se întâmplă e coșmar sau realitate.
    Leon e băiatul care a supraviețuit terorii naziștilor. În fiecare zi îi era dat să vadă și să audă cele mai crude cuvinte și imagini. Lucruri care îl vor urmări toată viața, până când va decide să încerce să uite de tot și să înceapă o nouă viață. Dar până atunci, a îndurat și a trecut prin multe. El trăia în Polonia împreună cu familia sa. Avea doar 10 ani când a început războiul.

  
     Era prea multă ură. Pentru ce? Pentru mai multă putere, mai multe câmpii pe care să-ți poți teroriza evreii? Încerc să nu mă mai treacă fiorii când citesc astfel de cărți. Încerc să nu plâng, dar astfel de povești sunt atât de profunde și pline de tristețe, încât eu, ca cititor, mi-aș fi dorit să am parte de aceleași suferințe, să fiu una cu ei și să le alin durerea. Sau, să fiu un om bun care să-i ajute. Să-i sprijine. Așa cum făcea Schindler cu ei. L-am admirat. Mi-a plăcut de el. Nu îi executa pe evrei, le vorbea cu bunătate și le zâmbea. Îi aducea în fabricile lui pentru a fi păziți de pericol și de singurătate. 

     În toată această carte am simțit că Leon îi dăruia lui Schindler recunoștință. Cel mai dureros pentru acest băiat a fost că și-a pierdut aproape toată familia. Au pierdut doi frați. Au mai rămas Leon, o soră, un frate și părinții lor. Însă, înainte să fie ajutați de Schindler, au trăit cele mai îngrozitoare și tulburătoare chinuri. Nu aveau de mâncare, hainele le erau petecite, murdare. Trăiau în fiecare zi ascunși și cu frica de nu a fi găsiți de naziști. Dar aceștia au măturat orice evreu din locurile lor. I-au dus în lagăre și îi puneau să muncească. La sfârșitul zilei, nu primeau aproape nimic, nicio răsplată. Erau bătuți și batjocoriți.

     Am simțit un sentiment familiar. M-a determinat, după unele pagini pline de suferințe, să mi se mai destindă sufletul. Leon își iubea foarte mult familia. Și a făcut orice pentru a fi alături de ei și de a-i recupera. 

Trebuia să acționez.
Trebuia să îl găsesc pe tata.

     Uneori, băiatul încerca să-i convingă pe naziști că era la fel cu acei copii care treceau pe stradă fericiți și zâmbind. Voia să nu fie mai prejos decât ei. Să-l considere și pe el o ființă, nu un experiment de torturat și de umilit. O ființă cu dreptul de a avea libertate și fericire.

Îmi amintesc cum stăteam sprijinit cu bărbia de vârful unui gard, ca să urmăresc 
un asemenea spectacol de comedie care făcea haz de necaz. 
Râdeam chiar și atunci când nu prea înțelegeam glumele, fiindcă așa le arătam naziștilor că nu aveau control asupra mea.


     Un lucru sfâșietor a fost faptul că au fost nevoiți să se mute din sătucul în care stăteau, Narewka. Mâhnirea se simțea treptat, cu fiecare zi pe care o petreceau departe de casă. E un lucru oribil să știi că poate nu te vei mai întoarce niciodată în locul unde te-ai născut și unde se află familia ta. 

- Încă nu ne putem întoarce, a răspuns tata.
 Poate nu ne vom mai întoarce niciodată.


     O carte de memorii. Memorii pe care, în timp ce le scria, le retrăia. Memorii care nu pot fi uitate pentru nimic în lume. Această carte m-a făcut să văd războiul prin ochi de copil. Un copil cu vise, speranțe și viitor. Dar... a durut. Doare să vezi că totul a fost curmat din cauza antisemitismului. Copiii evrei din acea perioadă nu mai aveau dreptul la nimic. Le era interzisă copilăria. Jocurile. Distracția. Nu aveau voie să iasă prin parcuri, să se plimbe pe străzi sau să se joace cu alți copii. Pur și simplu nu poți fi neutru la ceea ce se întâmpla. Suferința era realitatea... Ei, copiii evrei, oameni ca oricare alții, cu aceleași sentimente și aceeași inimă, nu mai aveau dreptul să meargă la școală, să învețe, să-și formeze viitorul și să aibă cunoștințe. Nu mai puteau fi oameni. Toate poftele pe care omul le poate avea. Totul a fost dus de râpă.

      Cum am mai spus, Schindler a fost un om care îi ajuta pe alții, fără a dori să primească ceva la schimb. Faptul că îi vedea în viață pe oamenii care ar fi putut fi duși în lagărele de exterminare, îi dădea putere, îndurare și blândețe. A fost o personalitate care a ajutat și a salvat 1200 de evrei. Putea fi prins, denunțat, dar emana o asemena încredere, încât nimeni nu bănuia nimic. Un adevărat erou pentru acei ani de groază și de temut. 

      Leon Leyson a trăit până în anul 2013. A avut copii și o viață fericită. Și-a reînceput viața, încercând să dea totul uitării. În ciuda faptului că nu a putut termina școala, acesta era foarte eminent, învăța rapid noi limbi străine și îl pasionau lucruri din orice domeniu. M-a impresionat profund, mai ales că a devenit profesor universitar, și-a întemeiat o familie și a fost un om adevărat care a luptat pentru el și pentru cei pe care îi iubea.
 Autorul cărții,

     Vă spun cu băgare de seamă și cu convingere. Această carte trebuie citită de voi. De cei care adoră memoriile, jurnalele și vor să afle mai multe despre lumea de atunci, să simtă ce au trăit alții, să se cutremure de cele citite. 

     Vă doresc lectură plăcută!

RATING:

     Citate:
  • „Scopul nostru era să rămânem în viață până când nemții aveau să piardă războiul și să plece învinși.”
  • „Octombrie 1944. Sunt dezbrăcat. Am capul ras. Tremur de frig și de frică. Sunt înconjurat de un întuneric profund.”











duminică, 6 august 2017

Cufărul cu amintiri | #2



         Vi s-a întâmplat vreodată să vi se înfunde nasul, chiar dacă nu sunteți răciți? Ei bine, așa am fost eu azi și cred că așa va fi toată săptămâna. E atât de cald, încât abia mai pot respira. Mi-a fost dor de România, dar de călduri, nu prea. Serios, nu bate deloc vântul, până și seara e cald. Cred că mă voi băga în congelator
     Cu toate că am ajuns alaltăieri în țară, acasă, foarte obosită, încercând să îmi imaginez că sunt în Alaska, nu în România, unde la soare sunt peste 40 de grade, plină de transpirație pe spate și pe față, am decis să scriu pentru că mi-a fost dor să vă mai povestesc câte ceva, nu doar despre cărți și muzică și oricum tot vă voi plictisi . Mi-a fost dor de tot ce se numește casă, muzică, citit și vorbit cu orele cu persoane care împărtășesc atâtea în comun cu mine. Prindeam dorul de soarele nostru, cățelușul care mă așteaptă acasă, fericit, dând din coadă și, desigur, pianul meu, care mi-a cam dus lipsa... Am stat 12 zile și din asta am învățat că niciodată nu voi sta departe de casă mai mult de 12 zile. Bine, atunci când e vorba de circumstanțe, nu mai e nicio vorbă.
   
     Anul trecut am mai scris o postare de genul, când am fost la Brașov. Și sincer, chiar aș vrea să vă împărtășesc și vouă amintirile care sunt păstrate cu grijă în sufletul meu, niște amintiri care m-au făcut să mă întreb de multe ori dacă lumea e chiar atât de rea, sau să mă bucur amintindu-mi de cele întâmplate, sau să retrăiesc unele momente pe care cu greu le poți uita. Acele momente care te vor bântui până le vei povesti copiilor, nepoților și strănepoților. Atunci când auzi o melodie și instinctiv îți apar în minte frânturi din cele întâmplate. Din cele mai zbuciumate emoții și trăiri.

     Într-o duminică, într-un iulie de care îmi va fi dor și de care voi mai avea parte abia la anul, am plecat spre Franța, Paris, încărcată cu întrebări, sentimente și foarte multă curiozitate. Vreau să spun că a fost primul meu zbor cu avionul și nu, nu mi-a fost frică. Cu atâtea cazuri care au fost date pe la știri, nu am fost speriată. Oricum, astfel de lucruri se întâmplă atât de rar, încât am și uitat când am auzit ultima dată despre un accident de avion. Normal că oamenii de gândesc și la siguranța altora, dar mai ales, a lor, așa că sunt sigură că fac tot posibilul ca să păstreze viețile unor suflete în siguranță.


     Cu toate acestea, am avut puține emoții. Dar nu într-un sens rău. Ci abia așteptam să mă aflu la acei mii de metri înălțime, să văd mai clar totul decât vede Google Maps-ul și să mă bucur de tabloul pe care îl oferă călătoria. Când am mers spre Paris, zborul mi s-a părut atât de lung, încât credeam că au trecut zece ore, nu două ore și un sfert. Am încercat să fac tot posibilul ca timpul să treacă mai repede: citeam, mă uitam pe geam (și cel mai des se afla doar o pătură albă pe care o puteai tăia cu un cuțit), povesteam cu mama mea și încercam să dorm. Am și ațipit la un moment dat și m-am trezit cu o sperietură, ca atunci când te trezești brusc și nu știi unde te afli, ce cauți acolo.


   
Am ajuns cu bine și abia așteptam ca ziua următoare să începem abia așteptata balade. Prima dată am vizitat Muzeul Luvru. Însă doar pe dinafară pentru că era o coadă imensă, se apropia și ploaia, așa că turiștii abia așteptau să intre și să fie feriți de ploaie. Am zis că mergem în altă zi, pentru că aveam destule. Totuși, am făcut poze și cu o fâșie de raze, și cu puțină ploaie.
     Prima impresie pe care am avut-o despre Luvru nu a lăsat de așteptat. Mă plimbam uimită printre pavilioane, încercam să-mi întipăresc în minte toate acele forme, toată grădina fastuoasă, sculpturile de pe coloane și arcadele. Piramida din curtea Luvrului dă un contrast aparte peisajului clasic, e într-un stil modern și arată minunat luminată seara, chiar dacă am văzut-o așa doar în poze. Ar fi fost minunat să reușim să o vedem și luminată, însă de la Luvru până unde stăteam noi era destul de mult de mers, așa că ne-am axat să vizităm cât mai multe locuri.



     În Paris am fost și cu metroul. Cred că a devenit mijlocul meu de transport preferat. Abia aștept următoarea ocazie în care voi putea călători din nou. E atât de plăcut, mă simțeam atât de liniștită, încât îmi venea somnul. Ceea ce m-a impresionat foarte mult la parizieni e faptul că unii își iau câte o carte cu ei și, pe drumul spre casă sau spre serviciu, citesc. Nu contează dacă au de mers doar două stații, nimic nu îi oprește. Mi-a plăcut foarte mult, cred că de aceea m-am apropiat mai mult de Paris. Au niște cititori înrăiți, librăriile sunt superbe, pline de oameni minunați.

     În străinătate, totul e foarte diferit față de țara unde ai fost crescut, unde te-ai obișnuit, unde trăiți în fiecare an aceleași obiceiuri, tradiții. Nu e același sentiment pe care îl ai când ajungi acolo, frânt de oboseală, cu dureri de picioare, și te odihnești. Simțeam o apăsare a sufletului, că nu mă simt acasă, nu sunt obișnuită cu locul, că nu dorm pe perna mea. De multe ori mă trezeam brusc, noaptea, și mă întrebam unde, când și cine m-a adus aici. E ciudat să fii departe de casă, chiar pentru două zile sau pentru două săptămâni. Când mă plimbam pe străzile Parisului, mă gândeam cu nostalgie la casă și abia așteptam ziua în care voi ajunge acasă, unde sunt primită cu brațele deschise, un loc unde cu adevărat mă simt eu, româncă, în largul meu. Știu că toți tinerii care termină liceul abia așteaptă să facă facultatea în străinătate, să se mute și să scape de țara asta. Eu, vă spun sincer, nu îmi doresc asta. Voi călători, desigur, și în alte țări, dar cu prilejuri, când e vacanță. Eu îmi doresc să termin liceul și facultatea în România. Să trăiesc până voi îmbătrâni aici, lângă mama mea, atât de bătrână, care i-a veghat pe toți copiii ei, s-a întristat când aceștia plecau și nu își mai aduceau aminte de ea.


     Cu toate acestea, din punctul de vedere al turistului, e frumos să vizitezi alte țări. Am admirat Parisul de la primul pas pe care l-am făcut pe străzile și printre clădirile lui, mi-am hrănit ochii, sufletul și memoria cu imagini de pe podurile Senei, Palatul Versailles, Catedrala Notre Dame, Bazilica Sacré-Cœur, Turnul Eiffel, cea mai renumită atracție turistică. Nici nu îmi vine să cred! Mă credeți că, de când eram mică, îmi doream să ajung la Paris? Nici nu mă gândeam că într-o zi, atât de devreme, voi putea ajunge în capitala atât de veche a Franței, unde s-au întâmplat atâtea în istorie, unde au trăit mari personalități, dar mai ales, am început să iubesc totul despre Franța când am citit seria Cavalerii Pardaillan, seria mea de suflet, unde totul se întâmpla în Paris. 

     Oamenii de aici sunt foarte simpatici, drăguți, obișnuiți cu vizitatorii și dornici să ajute pe cei care nu știu prea bine împrejurimile și au nevoie de puțin ajutor. Au fost foarte amabili unii locuitori ai orașului, când noi le spuneam ceva într-o franceză învățată doar din cărți, ei ne întrebau cu bunăvoință dacă vorbim engleza. Cum în engleză ne descurcam mai bine, așa am reușit să înțelegem ceea ce doreau ei să ne spună. Pe toți i-am văzut cu zâmbetul pe buze când le mulțumeam.

     A fost un loc în care, dacă nu îl vizitam, plecam cu sufletul neîmpăcat spre casă. E vorba despre Opera Garnier! E atât de splendidă, plină de eleganță, mândrie și veselă, parcă zâmbea când mi-am aruncat privirea spre ea. Concerte, opere, balet, atât de multă cultură, bucurie și oameni cărora le place frumosul! Îmi pare nespus de rău că atunci când am ajuns la ea era deja târziu și s-a închis, dar data viitoare va fi primul lucru pe care îl voi face, voi vizita interiorul ei.



 




      Știu un singur lucru: că am plecat cu dor de casă mai bogată decât atunci când am venit. Mi-am îmbogățit inima și trupul. Mă bucur enorm că am avut prilejul de a vizita un oraș care ne-a lăsat în spate o întreagă poveste care trebuie citită doar așa: aflându-te și simțindu-te acolo cu toată ființa ta. 🙂

Piramida Muzeului Luvru



Hotel de Ville (Primăria)
Place de la Concorde
Palatul Royal




     
     Voi cu ce călătorii v-ați încântat? Dar ce ați mai citit? Apropo, în aceste aproape două săptămâni cât am lipsit atât pe blog, cât și pe bookstagram, am citit doar o singură carte. Hehe, am avut ceva de mers ca să vizităm! Oricum, sper să revin cât de curând cu recenzii. Acum am început  să citesc Cișmigiu&Comp. de Grigore Băjenaru și până acum am râs cam la toate întâmplările. Sunt curioasă ce năzdrăvănii vor mai face Popescu și colegii lui neastâmpărați!

     Lecturi și călătorii frumoase! 💗💕